În Roma antică, cetățenia (civitas) era un statut juridic și politic privilegiat acordat indivizilor liberi. Aceasta definea drepturile asupra legilor, proprietății și guvernării, variind în funcție de sex, clasă și statut politic. De-a lungul timpului au evoluat diferite forme de cetățenie, reflectând schimbarea legilor și a structurii sociale a Romei.
Cele Douăsprezece Table (cca. 449 î.e.n.) sunt cel mai vechi document cunoscut care conturează drepturile cetățenilor romani, acoperind aspecte juridice precum procedurile judiciare, proprietatea, moștenirea și comportamentul public.
Expuse în Forumul Roman, acestea au format fundamentul dreptului roman. Cetățenia impunea îndeplinirea îndatoririlor publice (munera publica), cum ar fi serviciul militar; neîndeplinirea acestuia putea duce la pierderea drepturilor.
Un recensământ organizat la fiecare cinci ani înregistra cetățenii și gospodăriile din întreg Imperiul. Deși femeile erau scutite de impozite și de serviciul militar, înregistrările ulterioare arată că acestea puteau apărea public și își puteau exprima preocupările dacă se comportau corespunzător. O mare parte din ceea ce se știe despre dreptul roman provine din Digestele împăratului Iustinian, care a compilat precedente juridice și scrierile juriștilor.
Edictul lui Caracalla a fost un moment decisiv al cetățeniei romane
Edictul lui Caracalla (212 e.n.), sau Constitutio Antoniniana, a acordat cetățenie romană deplină tuturor bărbaților liberi din Imperiu și a extins drepturi similare femeilor libere, cu excepția anumitor grupuri precum dedicii și sclavii eliberați.
Până atunci, cetățenia devenise deja răspândită în rândul elitelor provinciale. Înainte de edict, mulți dețineau doar drepturi latine. Apostolul Pavel era cetățean roman prin naștere, statut care a influențat semnificativ munca sa misionară și răspândirea creștinismului.
În Roma antică, cetățenia putea fi dobândită prin naștere (dacă ambii părinți erau cetățeni romani liberi), prin serviciu public (cum ar fi îndatoririle militare) sau prin acorduri speciale, precum legea latină, care extindea cetățenia la funcționarii provinciali. Existau mai multe clase de cetățenie. Cives Romani erau cetățeni cu drepturi depline, cu protecție legală; optimo iure puteau vota și deține funcții publice, în timp ce non optimo iure aveau doar drepturi de proprietate și căsătorie.
Latini aveau drepturi limitate, inclusiv comerț și migrație, dar nu și căsătorie. Socii (statele aliate) furnizau trupe Romei și ulterior au obținut cetățenia deplină după Războiul Social (91–87 î.e.n.). Provinciales erau supuși aflați sub control roman, doar cu drepturi de bază, iar peregrini erau necetățeni sau străini conform legii romane.
Cetățenia varia, de asemenea, în funcție de clasa socială: femeile aveau drepturi limitate (puteau deține proprietăți și să divorțeze, dar nu puteau vota sau deține funcții publice); eliberații (foști sclavi) erau liberi, dar aveau privilegii restricționate, deși copiii lor erau cetățeni cu drepturi depline; iar sclavii nu aveau personalitate juridică, dar puteau obține libertatea prin emancipare. De-a lungul timpului, cetățenia romană s-a extins pentru a include aproape toți locuitorii liberi ai imperiului.
Care au fost avantajele și importanțs cetățeniei romane
Cetățenii romani se bucurau de numeroase privilegii, inclusiv dreptul de vot (ius suffragii), dreptul de a ocupa funcții publice (ius honorum), dreptul de a deține proprietăți, dreptul de a încheia contracte, dreptul de a contesta deciziile legale și de a fi scutiți de anumite impozite.
Cetățenii de sex masculin aveau autoritate asupra familiilor lor, în timp ce pater familias (tată al familiei) deținea ius vitae necisque (dreptul la viață și la moarte) asupra casei sale. Cetățenii aveau, de asemenea, ius conubii (dreptul la căsătorie legală), asigurându-se că ai lor copii erau cetățeni. Femeile pierdeau drepturile de proprietate în căsătoriile timpurii, dar mai târziu își păstrau independența sub protecția tatălui sau a tutorelui lor.
Cetățenii puteau servi în legiuni; necetățenii serveau în corpurile auxiliare romane și dobândeau cetățenia prin serviciu militar. Legile Porciene îi protejau pe cetățeni de tortură și răstignire, iar aceștia puteau contesta condamnările la moarte sau puteau alege exilul. Ius gentium extindea drepturile legale străinilor, formând un concept timpuriu al drepturilor universale ale omului, în timp ce ius migrationis păstra statutul de cetățean la mutarea în colonii cu statut egal.
Cetățenia romană a devenit, de asemenea, un instrument politic puternic – acordarea acesteia aliaților și popoarelor cucerite a încurajat loialitatea și a răspândit cultura romană (romanizarea). Acest proces a creat Romanitas, o identitate romană comună care a unit diverse popoare sub stăpânirea romană și a dăinuit mult timp după căderea Imperiului de Apus, influențând conducătorii de mai târziu precum Clovis și Carol cel Mare.
Surse:
- Cicero – De Re Publica, de Legibus.
- Polybios – Istorii.
Foto: Panteonul și alte monumente, de Giovanni Paolo Panini, 1735.
Citește și:
Caracalla a fost unul dintre cei mai tiranici împărați romani
